Sunt de peste douăzeci de ani în presă și, în tot timpul ăsta, am învățat că există un semn aproape imposibil de confundat atunci când începi să te apropii de un subiect sensibil: încep să sune telefoanele. Nu neapărat cu amenințări și nici cu scandal. Uneori se vorbește frumos, politicos, aproape prietenește. „Hai să ne vedem, să discutăm.” Exact asta s-a întâmplat după ce am început să mă uit mai atent la afacerea împăduririlor, la contractele de milioane de lei, la firmele care apar în aceste proiecte și la hectarele de pădure care ar trebui să rămână în urma banilor cheltuiți.

Am început fără o concluzie prestabilită. Am căutat contracte, am comparat sume, suprafețe și societăți, am încercat să înțeleg cine execută lucrările și cum funcționează un domeniu în care au intrat foarte mulți bani, inclusiv fonduri europene. Cu cât adunam mai multe documente, cu atât apăreau mai multe întrebări. Iar odată cu întrebările au venit și telefoanele. Din mai multe direcții. Se insista să ne întâlnim.

Am acceptat și ne-am văzut la Promenada, în Craiova, la o cafea. M-am dus convins că vom discuta despre ceea ce publicasem. Mă așteptam să văd niște documente, să mi se explice că am interpretat ceva greșit sau, pur și simplu, să mi se ceară un drept la replică. Era absolut firesc. Oricine este vizat de un material de presă are dreptul să-și prezinte punctul de vedere, iar dacă un jurnalist greșește, are obligația să corecteze. Numai că discuția nu a mers în direcția aceasta.

La un moment dat, mesajul pe care l-am primit a fost cât se poate de simplu: dacă am dat „de rău”, să dăm și „de bine”, iar pentru asta ei plătesc. Mărturisesc că atunci am început să privesc cu totul altfel întâlnirea. Nu mi se demonstrase că vreun contract despre care scrisesem nu există. Nu dispăruseră milioanele din acte și nici hectarele din proiecte. Nu mi se ceruse să rectific o informație falsă. În schimb, într-o discuție provocată de articolele despre împăduriri, apăruseră un material pozitiv și posibilitatea de a fi plătit.

Nu spun că mi s-a oferit șpagă. Este un cuvânt greu și nu obișnuiesc să transform impresiile în acuzații. Nu știu ce era în mintea oamenilor aflați în fața mea și nici nu voi pretinde că știu. Spun doar ce mi s-a transmis și ce am trăit la acea masă. Și mai spun ceva: după două decenii petrecute în presă, cunosc foarte bine diferența dintre o ofertă normală de publicitate și o discuție despre bani care apare imediat după ce ai început să publici lucruri incomode.

Publicitatea este legală și necesară. Oltenia 1 are contracte de publicitate și va avea în continuare. Firmele își promovează serviciile, instituțiile de presă prestează servicii, emit facturi și plătesc taxe. Nimic anormal. Dar publicitatea nu poate fi antidotul unei investigații. Un articol incomod nu este o datorie pe care o stingi cu un contract, iar un material „de bine” nu poate fi moneda cu care se cumpără liniștea de după unul „de rău”.

Dacă am greșit în documentarea despre împăduriri, vreau să mi se arate unde. Dacă există acte pe care nu le-am găsit, vreau să le văd. Dacă există explicații pentru sumele, contractele și legăturile pe care le-am descoperit, le voi asculta și le voi publica. Pentru asta nu trebuie să plătească nimeni nimic. Dreptul la replică nu are listă de prețuri.

Întâlnirea de la Promenada mi-a lăsat însă o întrebare mai grea decât cele cu care venisem: de ce atâta agitație în jurul documentării despre împăduriri? Și, inevitabil, încă una: de câte ori a mai funcționat o asemenea abordare? De câte ori un subiect incomod a fost urmat de o întâlnire, apoi de un contract de publicitate și, într-un final, de liniște? Nu cunosc răspunsul și tocmai de aceea nu acuz pe nimeni. Dar ar fi ipocrit să spun că după această experiență nu-mi pun întrebarea.

Mai important este însă ce facem de aici înainte. Iar răspunsul este simplu: continuăm. Vom căuta mai departe în afacerea împăduririlor, pentru că vorbim despre foarte mulți bani și despre un domeniu în care rezultatul nu trebuie să existe doar într-un dosar. La final trebuie să existe o pădure. Vrem să știm cine primește banii, cine plantează efectiv, cât costă hectarul, cum sunt urmărite lucrările, ce garanții există, cine răspunde dacă plantațiile nu rezistă și ce se întâmplă cu proiectele după ce fotografiile au fost făcute și facturile plătite. Vom urmări și firmele, și oamenii, și legăturile dintre ei, acolo unde documentele ne vor conduce.

Faptul că o societate câștigă contracte de milioane nu înseamnă că a făcut ceva ilegal. Faptul că un om de afaceri câștigă bani din împăduriri nu îl transformă într-un vinovat. Tocmai de aceea vom lucra cu documente, nu cu verdicte. Dar nici faptul că totul arată bine într-un dosar nu înseamnă că presa trebuie să închidă dosarul și să plece acasă.

Nu voi spune cu cine m-am întâlnit la Promenada. Cel puțin nu acum. Identitatea celor de la masă este mai puțin importantă decât mentalitatea pe care această întâmplare mi-a arătat-o: credința că, atunci când presa scrie ceva neplăcut, problema poate fi eventual rezolvată comercial.

Dacă acesta a fost calculul, a produs exact efectul invers.

Înainte de acea cafea eram interesat de niște contracte de împădurire. După acea cafea sunt mult mai interesat.

Vreau să văd pădurea din spatele hârtiilor. Vreau să văd hectarele din spatele milioanelor și oamenii din spatele firmelor. Vreau să aflu unde se termină banul public și unde începe, cu adevărat, pădurea.

Pentru restul există contracte de publicitate.

Pentru liniștea mea, nu există tarif.

Iar cafeaua de la Promenada mi-o plătesc singur.

Imagine generată cu AI