România fără Bolojan. Cine mai stinge lumina în țara promisiunilor?

Cristian Tudor Popescu se întreabă ce ne facem fără Bolojan dușman.

 

O întrebare cu tâlc, aruncată în mijlocul unei scene politice pe care actorii își schimbă costumele cu o ușurință aproape obscenă, dar uită, de fiecare dată, să schimbe și piesa. Eu m-aș întreba altceva. Ce ne facem cu România? Cu țara asta care a ajuns să trăiască de la o criză politică la alta, de la un salvator la următorul, de la o promisiune solemnă la o dezamăgire pe care nimeni nu mai are bunul-simț să și-o asume?

 

Bolojan a fost, pentru unii, ultimul om serios dintr-o încăpere plină de impostori. Pentru alții, contabilul neînduplecat al unei austerități care a început, ca de obicei, cu buzunarele celor mulți.

 

Adevărul nu încape însă în fotografiile de campanie și nici în discursurile rostite cu gravitate în fața camerelor. România nu s-a îmbolnăvit odată cu Bolojan. Și nici nu se va însănătoși prin dispariția lui din fruntea Guvernului. Boala e mai veche. S-a întins încet, dintr-un mandat în altul, dintr-o guvernare în alta, până când am ajuns să confundăm normalitatea cu performanța și hoția cu o simplă abatere administrativă.

 

Ne-am obișnuit cu prea multe. Cu miniștri care pleacă fără să răspundă pentru nimic. Cu partide care se înjură dimineața și negociază seara. Cu oameni care, după ce au împărțit ani întregi aceeași masă a puterii, descoperă brusc că partenerii lor sunt vinovați de toate nenorocirile țării. Și, mai ales, ne-am obișnuit să ni se ceară sacrificii. Sacrificiul a devenit aproape o religie de stat.

Cetățeanul trebuie să înțeleagă, să suporte, să aștepte. Să accepte taxe, scumpiri și restricții în numele unui viitor luminos care, dintr-un motiv greu de explicat, întârzie mereu să apară.

 

În schimb, când vine vorba despre privilegiile celor care conduc, reforma capătă brusc pași mărunți. Devine complicată, sensibilă, imposibil de făcut peste noapte.

Cristian Tudor Popescu are motive să privească atent jocul politic din jurul președintelui Nicușor Dan și al PSD. Numai că povestea nu începe și nu se termină acolo.

 

În România, dușmăniile politice au un termen de valabilitate surprinzător de scurt. Astăzi, adversarul este pericolul suprem pentru democrație.

 

Mâine, dacă aritmetica parlamentară o cere, devine partener responsabil, om de stat, garanție a stabilității. Iar alegătorul, care ieri era îndemnat să-l urască, trebuie astăzi să înțeleagă necesitatea compromisului.

 

Ce minunată elasticitate a principiilor!

PSD, PNL, USR, AUR. Fiecare își joacă rolul, fiecare își revendică partea de adevăr, fiecare vorbește în numele românilor. Unii de la putere, alții din opoziție.

 

Dar românul despre care vorbesc cu atâta pasiune rămâne, de cele mai multe ori, undeva în afara încăperii în care se iau deciziile. El nu participă la negocieri. Nu primește funcții. Nu împarte consilii de administrație și nici nu are vreun prieten pregătit să-i explice cum se câștigă o licitație.

 

El primește factura. Și o plătește.

Poate că aici ar trebui căutată adevărata ruptură dintre politică și societate. Nu în plecarea unui premier, nu în orgoliile unui președinte și nici în strategiile unor lideri de partid, ci în distanța tot mai mare dintre cei care decid și cei care suportă consecințele.

 

Nu am nimic împotriva reformelor. Dimpotrivă. România are nevoie de ele ca de aer. Dar o reformă care se oprește la ușa privilegiilor politice riscă să devină doar o formă mai elegantă de a pune nota de plată pe masa cetățeanului.

 

Iar stabilitatea, cuvântul acesta atât de iubit la București, nu poate fi o scuză pentru orice înțelegere. Stabilitatea fără rezultate este doar liniștea convenabilă a celor care au reușit să se așeze, încă o dată, în fotoliile potrivite.

 

Nu știu dacă românilor le va fi mai bine fără Bolojan. Nici Cristian Tudor Popescu nu poate ști. Un guvern nu se judecă după fotografiile de la învestire, ci după ceea ce lasă în urmă. Știu însă că am mai văzut filmul acesta. De prea multe ori.

 

Am văzut salvatori care au sfârșit prin a deveni explicația tuturor eșecurilor. Am văzut dușmani de moarte îmbrățișându-se în numele interesului național. Am văzut reforme anunțate cu surle și trâmbițe, apoi îngropate discret, undeva între două negocieri pentru funcții.

 

Și am văzut o țară întreagă îmbătrânind în așteptarea unei normalități care nu ar trebui să fie nici miracol, nici privilegiu.

Poate că întrebarea nu este ce ne facem fără Bolojan dușman.

 

Poate că întrebarea este cât timp vom mai accepta ca fiecare guvern să-și înceapă mandatul acuzând trecutul și să și-l încheie cerând iertare viitorului. Pentru că România nu mai are nevoie de încă un salvator coborât din afișele electorale.

 

Are nevoie de instituții care să funcționeze și atunci când nu le privește nimeni, de legi care să nu se îndoaie în fața funcțiilor și de oameni politici care să înțeleagă că statul nu este o moștenire de familie. Restul este teatru.

 

Un teatru în care decorurile se schimbă, actorii îmbătrânesc, iar spectatorii sunt obligați să cumpere bilet, chiar dacă nu mai vor să vadă spectacolul. Și, poate cel mai trist, când se trage cortina, politicienii pleacă acasă cu aplauzele propriilor camarazi.

 

Românii rămân să plătească lumina.

Vă pupă, Arthurică!